Vocaţia familiei creştine
Familia se socoteşte de obicei ca fiind prima celulă de bază a societăţii, a statului. Această definiţie este, în realitate, organism viu. Prin această comparaţie se indică, în mod clar, importanţa familiei şi, de aici, grijile care trebuiesc să se depună pentru ea deoarece, de calitatea şi starea celulelor, după cum se ştie, depind calitatea şi starea organismului însuşi. Despre familie ca ,,biserică familiară” vorbeşte clar Sf. Ap. Pavel. El compară raporturile dintre bărbat –soţ şi femeie-soţie cu raporturile dintre Hristos şi Biserică, care este, în chip tainic, trupul lui Hristos, sfinţită şi curăţită prin baia apei cuvântului. În unele dintre scrisorile lui, acelaşi Apostol Pavel transmite salutări către familiile creştine, numindu-le ,,biserici familiare” (I Corinteni 16.19): ,,Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi Priscilla,îimpreună cu Biserica din casa lor”.
Termenul de ,,biserică familiară” e tipic paulin. Expresia ,,biserica familiară” întrebuinţat în sensul unei biserici mici, ca o parte din întreaga Biserică a lui Hristos. Biserica este văzută ca un arbore deoarece ramurile sunt familiile creştine, iar frunzele sunt creştinii. Definiţia familiei creştine ca ,,biserică familiară” dă posibilitatea unor alte analogii. Biserica, ca trup tainic al Domnului Iisus, fiind invizibilă, are totuşi chipul său văzut în adunarea credincioşilor şi în casa Domnului, în biserică. De aceea, desigur, şi locaşul în care se adună credincioşii la rugăciune, se numeşte, de asemenea ,,biserică”. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre familie ca ,,biserică familiară” .Ca o comuniune spirituală îşi are şi ea, de asemenea, chipul său extern-casă.
Cuvântul ,,casă” înseamnă nu numai familia, ci şi însăşi locuinţa în care familia locuieşte. Şi după cum localul, ca expresie externă a Bisericii, e organizat ca atare, dotat şi aranjat pentru a putea să activeze în consecinţă şi să educe, tot aşa şi casa, ca şi chip extern al ,,bisericii familiare”, trebuie să fie organizată ca atare. Caracteristic în organizarea şi orânduirea casei creştine este ,,iconostasul”.
Chipul divin al Domnului Iisus Hristos şi Preacuratei Maicii Sale, ţinând în braţele sale dumnezeieşti de mamă pe Mântuitorul lumii; chipurile sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu, ai sfinţilor ocrotitori ai casei, flacăra candelei, oul roşu de Paşti, coroana de ramuri de salcie de la sărbătoarea Floriilor, mănunchiul de foi de nuc de la praznicul Cincizecimii, lumânarea înflorată şi mătăniile atârnate de la mormântul Domnului, moliftelnicul casnic şi toate celelalte, transformă casa creştină într-o mică biserică în care, în chip palpabil, se simte prezenţa harică a lui Dumnezeu.
Acest tablou al existenţei noastre se întipăreşte adânc în conştiinţă. El rămâne acolo toată viaţa, ca o amintire dragă, scumpă şi neştearsă, care totdeauna deşteaptă în noi înduioşare. Biserica este o şcoală spirituală a credinţei şi a evlaviei. Acelaşi lucru se poate spune şi pentru casa creştină, care este o şcoală a virtuşilor creştine, bisericeşti şi cetăţeneşti. Aici se seamănă, se creşte şi se cultivă seminţele credinţei, dragostei, cinstirea faţă de părinţi şi stimă faţă de om, ascultarea, dragostea de muncă, dragostea de neam şi de pace, compasiunea şi ajutorul reciproc; aici se cinstesc şi se păzesc frumoasele noastre tradiţii bisericeşti şi naţionale. În această mică şcoală spirituală, rolul învăţător al credinţei îl îndeplinesc părinţii dar şi bunicii. O familie se naşte din sentimentul de dragoste dintre două persoane, care devin soţ şi soţie. Pe această iubire se întemeiază această instituţie şi totodată taina.
Izvorul acestei iubiri este dragostea părintească şi dragostea copiilor faţă de părinţi, precum şi iubirea reciprocă dintre membrii familiei. Iubirea înseamnă consimţământul de a se jertfi mereu pentru o anumită persoană. Într-o familie, omul este nevoit să împartă cu celălalt membru necazurile şi bucuriile. Naşterea unui copil, boala lui şi uneori chiar moartea lui, toate acestea îi unesc pe soţi, le măresc şi le adâncesc şi mai multă dragostea. În familie omul transferă centrul intereselor proprii, al concepţiilor sale despre lume în altă persoană, se debarasează de propriul egoism şi egocentrism, se adânceşte în viaţă: într-o oarecare măsura, el începe să evadeze lumea şi din perspectiva celuilalt.
Dragostea pe care noi o primim ne oferă plinătatea vieţii, ne face mai bogaţi sufleteşte şi mai înţelepţi . În procesul educaţiei părinţii, în calitate de primii îndrumători ai copiilor, trebuie să dea dovadă de mult tact: „Voi părinţilor nu întãrâtați la mânie pe copiii voștri ci creșteți-i întru învãțãtura și certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Pentru ca o familie sã fie bine plãcutã lui Dumnezeu, atât pãrinții cât și copiii, trebuie sã întreținã o atmosferã de pace și bunã înțelegere, mulțumind pentru toate lui Dumnezeu „în psalmi, în laude și cântãri duhovnicești” (Coloseni 3, 14). Așadar, din punct de vedere teologic, departe de a fi o simplã asociere, alianțã sau contract juridic, unirea conjugalã a fost înțeleasã întodeauna ca și o comunitate existențialã, în care dominã dragostea, binecuvântarea lui Dumnezeu întru care soții se dãruiesc unii altora cu toatã ființa lor împlinindu-se reciproc. În fața tuturor forțelor disoluției, familia, acest factor de echilibru și de neînlocuit, aceastã flacãrã de iubire și pace, martorã a demnitãții umane, își afirmã forța transfiguratoare, angajatã plenar și conștient în fața lui Dumnezeu și a lumii.Dragostea pentru familie este puţin diferită decât cea faţă de alte persoane datorită persoanelor iubite, devin mai apropiate nouă. Călugăria este recomandată acelor persoane care sunt bogaţi în iubire, pe când un om simplu învaţă să iubească numai în cadrul familiei.
Prelipceanu Ilie
Comentarii
Trimiteți un comentariu